DESPRE CIVILIZAŢIA STRĂMOŞEASCĂ A LEMNULUI (II)

Motto: „Străbunii reprezintă experienţa milenară. Înţelepciune fără sfatul şi pilda străbunilor ar fi o îngrozitoare eroare şi o nereuşită sigură” (Ion Frunzetti) .

În explozia de informaţie, de regulă fără discernământ, şi a diversităţii derutante a experimentelor contemporane, moştenirea culturală tradiţională poate deveni un punct de reflecţie fertile în condiţiile zbuciumatei noastre lumi.

Interesul pe care îl provoacă arta populară a lemnului este legat de factori complecşi, începând de la mesajul semantic până la forma şi funcţia obiectului, adaptate diferitelor esenţe, care fac din morfologia şi decorul specific un limbaj expresiv de comunicare prin structuri şi modele, decantate de o tradiţie cu rădăcini foarte adânci.

Ieşite demult din pulsul actual al istoriei, dar normale în fond, aceste valori moştenite prin „civilizaţia satului”, îşi etalează azi, mai mult ca oricând valenţe ce se dovedesc de o excepţională încărcătură de „mesaje” formulate din vremi îndepărtate, cu încetul, din dialogul activ al omului cu universul, cu natura înconjurătoare şi, evident, cu sine însuşi. Au ajuns până la noi, uneori surprinzător, cu funcţii active – sau cel puţin cu ecou încă viu – adevărate miracole în lemn create de o masă anonimă de oameni, preocupaţi în primul rând de producerea de obiecte necesare vieţii. Niciodată însă, chiar şi în cazul unor banale obiecte de uz, „creatorul” lor nu a rămas doar la aspecte legate de praxiologie, ci, prin nebănuite energii interioare, a reuşit remarcabile „salturi” spre zone mai subtile, cum ar fi axiologia, ontologia, etica sau estetica. Cu atât mai importante sunt aceste „semnale”, cu cât ele – legate fundamental de arhetipuri care au construit o lume ce a prins, totuşi, contemporaneitatea – nu sunt rodul unor gesturi care au avut la bază programe sau proiecte individuale speciale, sau măcar profesionale, ci, pur şi simplu, îşi au originea în efortul colectiv de a face faţă unor nevoi vitale cu dublă încărcătură: practică şi spirituală.

Poarta maramuresana

Limbajul artei populare a lemnului este unul aparte, complex şi bogat, şi provoacă interesul nu doar sub aspectul mesajului semantic sau al interpretărilor artistice, rezultate prin variate procedee, ci şi sub aspectul relaţiei dintre formă, funcţie şi material, în cea mai profundă expresie de artă aplicată. „ … arta lemnului cuprinde întreg orizontul cultural tradiţional al poporului român” (Paul Petrescu).

Integrarea în Uniunea Europeană şi deschiderea spre valorile occidentale va dinamiza, previzibil, ceea ce, deocamdată, se află în stare de pionierat timid: agroturismul. Acesta va favoriza şi mai mult calea nesfârşitelor serii de produse artizanale, un teritoriu greu, dacă nu chiar imposibil, de controlat, în care mercantilismul ieftin va defila pe calea suvenirurilor (mai mult sau mai puţin) kitsch. O atare piaţă de desfacere a acestei producţii, firească şi în principiu logică, este deja înfloritoare şi acapararea ei definitivă de către samsari, care înţeleg numai negustoreşte, iminentă. Aceşti „specialişti” se vor prevala de tradiţie, fără să facă distincţia dintre „a valorifica” şi „a câştiga” şi creaţia populară autentică, şi aşa dramatic împuţinată, va fi copleşită de stasurile artizanale. Singurele locuri în care formele culturii tradiţionale autentice vor mai putea fi întâlnite sunt, cu mici excepţii încă de pe acum, muzeele şi colecţiile. Oricum, aceste forme de cultură populară – intrate de mult în faza disoluţiei – nu mai pot avea pulsul acordat la dinamica vieţii contemporane. Ritmul actual al competiţiei vieţii le-a transformat aproape în totalitate în exponate încărcate de farmec, dar şi de rosturi revolute, cu ecouri nostalgice. Limbajul lor – rupt din dinamica satului de odinioară, a cărui uliţă era orientată mai europeneşte decât mahalaua manelelor – se va adresa încet-încet doar iniţiaţilor. Discreţia (tristă!) cu care feţi-frumoşii şi ilenele cosânzene, cu cai năzdrăvani şi cu tot anturajul lor plin de tâlcuri, s-au retras din cultura copiilor noştri pe tărâmuri la porţile cărora nu mai bate nimeni, ar trebui să ne dea tuturor un responsabil şi stăruitor sentiment de vinovăţie.

Orice contribuţie, ce ţine de zona trăirilor sincere şi autentice, înseamnă în fond un parteneriat ce implică raporturi fundamentale cu zona cunoaşterii, a devenirii, a identităţii culturale. „Lada de zestre” a moştenirilor trebuie deschisă, pe toate căile, spre sfera culturii şi educaţiei, chiar dacă ne va fi din ce în ce mai dificil, odată cu diminuarea (şi poate dispariţia totală!) a inteligenţei afective, să mai percepem sentimentele fruste, adevărate, cu dimensiuni atât de omeneşti, în care nu era nici urmă de ipocrizie. Afirmativă şi simplă, această moştenire este necesar şi drept a fi actualizată într-o lume a deintentificării şi a globalizării grăbite. Pe această inestimabilă zestre ar trebui, ca pe un document sacru, să ne angajăm contracte eterne în slujba poporului din care facem parte şi a identităţii naţionale.

Sculptor Ilarion Voinea

Un articol de Ilarion Voinea